Big Fish: O poveste despre povești și adevăr

Din perspectiva fiului lui Edward Bloom, momentul în care tatăl său povestește este frustrant de nepotrivit. În anii care au precedat nașterea fiului său, Edward a trăit aventuri fascinante și l-a întâlnit pe personaje de neuitat.

După ce fiul său s-a născut, el și-a repetat în mod constant aceste povești, până la punctul în care ascultătorii ar putea simți că li se închid ochii, asemeni unei comedii eșuate.

Cu toate acestea, unii îl găsesc pe Edward adorabil, inclusiv soția sa, Sandra (interpretată de Jessica Lange). Pe măsură ce Edward se apropie de sfârșitul vieții sale, Sandra îl cheamă pe fiul lor, Will (Billy Crudup), care s-a săturat de nesfârșitele povești ale tatălui său. Fiind jurnalist în Paris, Will a auzit aceste povești de nenumărate ori și acum caută adevărul din spatele lor.

Regizat de Tim Burton, filmul explorează amintiri din trecut cu Tânărul Edward (Ewan McGregor) și Tânăra Sandra (Alison Lohman), prezentând aventurile pe care le povestește Edward cel bătrân. Aceste amintiri includ o vrăjitoare (Helena Bonham Carter) cu un ochi de sticlă care prezice moartea și un circ condus de Amos Calloway (Danny DeVito), unde Edward se împrietenește cu Karl uriașul (Matthew McGrory).

Un moment memorabil are loc atunci când Edward, fermecat de Sandra sub Marea Cortină, își dă seama că ea este partenerul său destinat. Alte escapade, cum ar fi una care implică un somn uriaș de dimensiunea unui rechin, adaugă farmecul amuzant al filmului. Cu toate acestea, cea mai fabuloasă poveste este atunci când Edward sare cu parasuta într-un show de talente al Armatei Roșii din China, întâlnind un duo vocal siamez. Dacă aceste povești sunt fabulații fantastice rămâne la latitudinea privitorului de a decide, subliniind ideea că credința poate valida realitatea.

Stilul vizual distinctiv al lui Burton face ca "Big Fish" să fie vizual impresionant, adesea descris ca fiind "burtonesc". Cu toate acestea, frustrarea lui Will față de nesfârșitele povești ale tatălui său este justificată; există un moment în care divertismentul devine un fel de final nefericit. În timp ce concizia poate îmbunătăți povestirile, bătrânul Edward pare să fie unul dintre cei care vorbesc încet, prelungindu-și poveștile prea mult.

În mod interesant, un alt film, "Invaziile barbare" de Denys Arcand, împărtășește o premisă similară: un om pe moarte își amintește de memoriile tinereții sale în timp ce cei dragi se adună lângă patul său. Fiul, obosit de poveștile tatălui său, tânjește după sinceritate. Ambele filme explorează semnificația legendelor în viețile noastre, reflectând modul în care narativele modelează înțelegerea noastră despre existență.

Diferența constă în nuanțele tonale; filmul lui Arcand oferă o comedie umană plină de emoție, în timp ce cel al lui Burton este marcat de spectacol flamboiant. Arcand folosește trecutul pentru a adânci explorarea personajelor, în timp ce Burton adesea prioritizează fantezia vizuală în detrimentul profunzimii emoționale. Filmul prezintă decoruri fermecătoare precum satul Spectre, cu străzile sale pavate cu iarbă și creaturi fantastice, dar unii ar putea să se întrebe dacă accentul lui Burton pe aspectele vizuale distrag atenția de la narațiunea de bază.

Într-un fel, atât Burton, cât și Edward Bloom își reciclează talentele, așteptând ca un scop mai profund să se dezvăluie. Atunci când Burton își ancoră creativitatea într-o poveste solidă, el strălucește ("Ed Wood", "Sleepy Hollow"). Fără această ancorare, măiestria sa vizuală poate părea ca niște desene elaborate, lipsindu-i greutatea narativă care îi conferă adevăratul înțeles.