Unii sauropozi, celebrii dinozauri cu gât lung, ar fi putut să se ridice pe picioarele din spate și să rămână în această poziție pentru perioade mai lungi de timp.

Potrivit unui nou studiu, această abilitate le oferea acces la vegetația aflată la înălțime și putea reprezenta un avantaj în fața prădătorilor.

Totuși, cercetările arată că această performanță era mult mai ușor de realizat în perioada tinereții. Pe măsură ce animalele creșteau și deveneau mai grele, menținerea poziției verticale devenea tot mai dificilă.

În urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani, două specii de sauropozi s-au remarcat prin capacitatea lor de a se ridica pe membrele posterioare: Uberabatitan din Brazilia și Neuquensaurus din Argentina. Deși erau considerați relativ mici comparativ cu alți sauropozi, dimensiunile lor rămâneau impresionante. Un exemplar adult de Uberabatitan putea ajunge la aproximativ 26 de metri lungime, fiind unul dintre cei mai mari dinozauri descoperiți în Brazilia.

Capacitatea de a sta în două picioare pare să fi fost mult mai eficientă la exemplarele tinere. Pentru a înțelege mai bine acest comportament, oamenii de știință au folosit simulări computerizate inspirate din metodele utilizate în inginerie. Scopul a fost evaluarea nivelului de stres exercitat asupra femurului atunci când animalele se sprijineau doar pe picioarele din spate.

Cercetătorii au creat modele digitale ale femurului pentru șapte specii diferite de sauropozi, folosind fosile provenite din colecții muzeale din întreaga lume. Rezultatele au indicat că speciile mai mici suportau mult mai bine presiunea exercitată asupra oaselor. Simulările au inclus două tipuri de forțe: greutatea proprie a animalului și presiunea generată de activitatea musculară.

Analiza a arătat că exemplarele juvenile de Uberabatitan ribeiroi și Neuquensaurus australis prezentau cele mai reduse niveluri de stres la nivelul femurului. Potrivit cercetătorilor, aceste animale aveau o structură osoasă mai eficientă pentru distribuirea greutății. În schimb, sauropozii foarte mari, deși dispuneau de mușchi puternici și oase masive, trebuiau să suporte o presiune mult mai mare.

Asta nu înseamnă că exemplarele uriașe nu se puteau ridica pe două picioare, ci doar că o făceau mai rar și pentru perioade mai scurte. Ridicarea pe membrele posterioare putea aduce mai multe beneficii. În primul rând, dinozaurii erbivori ajungeau la frunzele aflate la înălțimi inaccesibile în mod normal. De asemenea, această poziție ar fi putut avea un rol în ritualurile de împerechere, ajutând masculii să impresioneze sau să se monteze mai ușor pe femele.

O altă posibilă funcție era intimidarea prădătorilor, deoarece animalele păreau mult mai mari atunci când se ridicau vertical. Autorii cercetării subliniază că simulările nu au inclus cartilajele, care ar fi putut absorbi o parte din stresul exercitat asupra articulațiilor.

De asemenea, nu a fost analizat rolul cozii, care probabil oferea sprijin suplimentar în timpul ridicării. Chiar și cu aceste limitări, cercetătorii consideră că metoda folosită oferă o imagine credibilă asupra modului în care se comportau aceste animale preistorice și asupra diferențelor dintre exemplarele tinere și cele adulte.